My top 15 films

  1. Shawshank redemption
  2. Closer
  3. Crash
  4. The Fountainhead
  5. The Gladiator
  6. Se7en
  7. The Groundhog Day
  8. La Vita e bella
  9. Intouchables
  10. The Green Mile
  11. The Sixth Sense
  12. Catch me if you can
  13. V for Vendetta
  14. Wild strawberries
  15. A beautiful mind

Witch hunting

Sunt dezgustat sa citesc zilele acestea presa din Romania cu privire la denigrarea in cvasitotalitate a personalului medical. Un caz nereprezentativ pentru toate seviciile de garda din tara este folosit ca sablon pentru toti cei care, timp de 365 de zile de an, vegheaza ca orice urgenta medicala sa fie tratata cat mai bine si mai rapid cu putinta. Nu cred ca in presa apare vreodata numarul de cazuri vazute in serviciile de primiri urgente in fiecare zi. Cred ca ar fi o surpriza pentru multi. De multe ori in garzi, vad apartinatori sositi pregatiti de atac, asteptand parca sa regaseasca personajele si deznodamintele create de ProTV si de toate celelalte televiziuni avide doar de rating. Doamne fereste sa intervina ceva care sa le stirbeasca prioritatea, fiindca la randul lor au salvat in telefon numarul unei televiziuni locale la care sunt pregatiti sa reclame ce nedreptate li s-a facut. Multi sunt vizibil dezamagiti cand vad ca totusi sunt primiti cu omenie si la 4 dimineata. In contrast, aici in Franta, fiind pregatit pentru reactii similare, raman inca surprins cand lumea imi multumeste aproape de fiecare data si mai ales ca in cele 13 luni petrecute aici, nu am fost privit cu neincredere absolut niciodata, in ciuda accentului evident. 

Desi suntem in aceeasi tabara, de fapt suntem tot timpul divizati, ne pricepem mult mai bine la ceea ce face celalalt, dar in domeniul nostru de expertiza acea virulenta este mult diminuata. Ne este greu sa apreciem efortul si calitatile cuiva, desi sunt in serviciul nostru. Desi noi oferim cat mai putin cu putinta, ni se cuvine totul. 

Si da, ma voi intoarce in tara la finele acestui stagiu de pregatire, desi foarte multi ma intreaba de ce.

France. Encore une fois.

This has been my best year ever (or not?). OK, it has been better because I have discovered something I really love doing and that is interventional radiology. I spent three months in Bucharest trying to learn the basics and now I am in France, in my opinion, the best place to learn something in radiology.  I am grateful for that.

But, everything has a price. Usually, in order to gain something new you have to give something in return (your time spent with loved ones and sometimes health). Oh, about that, I found out this year I am not an Iron Man after all (the race that I finished in July 2015 in Roth proves nothing more than the fact that I like sports. If you have the right person to support you, everybody can accomplish anything).

Health has been a major concern for me in 2016. I have some chronic health problems, as my aunt keeps telling me, I am not 20 anymore, but recently I have been given a new opportunity to grow, to be better as a person, to be humble. As of sudden I felt a sharp pain, in my left leg. Nothing compared to what I had before.

I work in a radiology department, so it wasn’t hard to do an MRI  that day. What it was easy to assume clinically, it proved painfully true on the images. I had a nice disc herniation with extrusion, and a big 2cm fragment keeps pressing against my left sciatic nerve. They really hug each other. And like every big love I had, it gives me a lot of pain. After two weeks it gets better, but the prospect of surgery is still on and the time will tell if I should do it or not.

So grind your teeth old fellow and try to stay away from sports for a while ! Easier said than done.

Stay active ! Stay fit ! (while you can;)

(Un)lucky number SE7EN

Cine nu are măcar câteva amintiri frumoase despre copilărie?

Vacanțele de vară, în care ne jucam pe afară cât e ziua de lungă, excursiile cu părinții la mare sau cand eram lăsați la țară, unde puteam sa facem năzbâtii total diferite comparativ cu ce se întâmpla „în fața blocului”.

Citește în continuare

Ironman and … so on

It’s been a while since my last confession 🙂 Da știu, urma sa îmi scriu părerile după primul triatlon desfășurat pe distanță lungă, la care am participat în 1 septembrie 2013.

It never happened… until now.

A urmat imediat după acel concurs, examenul de specialitate desfășurat în octombrie 2013. A trecut și acesta cu bine. Apoi readaptarea la sistemul sanitar din România (still work in progress 🙂 si de ce nu, rutina de zi cu zi.

Revenind la primul triatlon pe distanță lungă, a fost o experiență deosebită și mă bucur că am avut șansa să descopăr triatlonul în Franța. În ceea ce privește concursul desfășurat la Vichy, rămane cel mai bine organizat dintre toate pe care le-am văzut sau la care am participat. Și plăcerea de a trece cu bicicleta prin orașele și prin sate „de campagne” și să fi aplaudat ca în Le Tour de France, e greu de descris <3. Citește în continuare

Ce obiective sportive am în acest an

Pentru a diversifica puțin antrenamentele, am decis să încerc un lucru la care am visat, dar din teama am tot amânat. Am visat și încă visez, să ajung să termin un triatlon…20130326-232901.jpg Așa începeam un draft din data de 27 martie. De atunci au trecut 2luni și pot să spun că am bifat acest obiectiv. Între timp, în cadrul antrenamentelor pregătitoare am inclus și alte curse pentru a facilita primul meu triatlon. Astfel, pe 14 aprilie am programat o cursă de 10km aici în Franța la Riom (44min59sec) și deja clasica pentru mine probă de semimaraton din Cluj Napoca (1h39min). Să începem cu începutul. După ce am achiziționat bicicleta din imagine, era clar că nu o voi folosi pe trasee montane nepietruite și va trebui să încep un nou sport: ciclismul. Ok, aveam un mountain bike cu care mergem uneori și prin afara orașului, dar adevarate ieșiri (>20-30km) nu aveam prea multe la activ. Bun, capitolul ciclism putea să înceapă, dar ce fac cu proba de înot? Singurul stil pe care il stăpanesc la un nivel satisfăcător este brasul. La triatlon nu se înoată decât crawl, așa că trebuia să învat de la zero. In luna februarie, distanta maxima atinsa fara oprire nu depasea fabuloasa distanta de 2bazine, adica 100m. Proba olimpica de triatlon este de 1,5km adica 30bazine. Am inceput sa merg la piscinele de aici din Clermont Ferrand in ideea de a ma perfectiona pe cont propriu. Am inceput sa vad discrete progrese, dar nu in ritmul dorit de mine. Intr-o seara, dupa ce am fost fluierat sa ies din piscina ca programul cu publicul s-a terminat, la iesirea din bazin am vazut un grup de inotatori cu casti pe care scria triatlon Clermont. I-am intrebat daca primesc si incepatori si mi s-a raspuns sa il intreb pe presedintele clubului Georges Rocher. Acesta m-a intrebat din start cum ma descurc in stil liber, i-am spus ca pot sa ii arat mai bine cum inot bras, dar a zis sa raman sa ma vada cum inot. Desi deja energia mea era consumata, am intrat in piscina sa vad ca de fapt nu a fost doar sa vada cum inot, ci a fost un real antrenament, un al doilea antrenament. La final, cand i-am zis ca deja am carcei la gamba, a zis ca e ok si am trecut testul si pot sa vin sa ma antrenez cu ei. Ceilalti din echipa au fost toti foarte primitori si m-au incurajat inca din prima zi. Stiam ca atmosfera intre triatlonisti este departe de a fi competitionala, dar nici chiar asa. Au trecut saptamanile, am progresat si la inot si la bicicleta. La inceput de mai am reusit sa inot fara oprire distanta de 1500m. E clar ca am o viteza, nu foarte departe de cea pe care o am cand inot bras, dar sper sa imbunatatesc si acest capitol. Inca de cand am adus bicileta aici am inceput sa caut pe internet concursurile de triatlon din zona. Citește în continuare

Pregătirea viitorilor medici specialiști aici în Franța

ClermontHopitalDeja se împlinesc ceva mai mult de patru luni de când am urmat moda deja împământenită și am venit și eu mai la vest ca să vad cu ce se mănâncă radiologia și sistemul medical francez. Am vrut sa exprim aceste gânduri chiar în primele săptămâni, dar am decis că mai bine las puțin lucrurile să se așeze și să pot analiza mai la rece.

Șocul ințial a fost mare. Evident exista problema lingvistică. Franceza mea era în cel mai bun caz „rusty”, adică știam ce am învațat în clasele 5-8 și cam atât. În liceu nu pot sa zic că a fost una din priorități, engleza fiind mult mai la modă.

Dar nu doar problema de comunicare m-a neliniștit. M-a surprins nivelul pregătirii internilor (așa se numesc rezidentii de aici). Unii de anul I știau cel puțin la fel de mult ca mine, după 4 ani de rezidențiat. Am crezut că eu sunt problema și mustrările erau la ordinea zilei. Întelegeam dacă era unul, doi, dar toți?

După 2-3 săptămâni deja începeam să realizez ca nu sunt eu veriga slaba și este o mare problemă de sistem, nu al lor, ci evident sistemul nostru de învățământ universitar și postuniversitar medical. Nu mă consider a fi vârful rezidenților de radiologie, dar nici nu cred că sunt în a ultima parte a clasamentului. Apoi am văzut și câțiva externi (studenți la medicina în an mare) și am început să realizez că nu văd grupe de 10-14 oameni care să năvălească asupra pacientului așa cum se întâmplă la noi, ci văd unul, maxim doi, dar mult mai bine pregătiți. Știu ca au mult mai puțini studenți la medicină, raportat la numărul de locuitori, dorind astfel să insiste pe calitate și nu pe cantitate. Aceasta este de fapt și portița noastră, a celor din România, venind în serviciile unde nu se acoperă necesarul lor, fiecare parte având de câștigat.

Referitor la interni, pe lângă bunul lor nivel de pregătire, din start am fost surprins și încă mai sunt, de felul de comunicare dintre rezidenții lor și medicii specialiști. Exceptând șeful clinicii, toată lumea se adresează per tu. Indiferent daca există o diferență de grad universitar sau una cronologică de 20 ani, toata lumea se adresează ca între colegi, lucru pe care la noi l-am intalnit și trăit doar în companiile multinaționale. Sincer vă spun, că încă am unele rețineri să le spun per tu. Amprenta așa zisului „respect” și al barierei de protecție al celor cu ștate vechi de plată la noi, încă o am și evident va trebui sa o reiau la întoarecerea acasă.

Partea care ma surprinde cel mai mult este atitudinea medicilor specialiști, pe care nu i-am văzut odată să nu explice un caz sau să nu ofere răspuns oricărei întrebări pe care o primesc din partea rezidenților. PUNCTIEhepSe vede experiența multor cazuri văzute și stăpânirea perfectă a diverselor ramuri din radiologie. La noi, nu de puține ori, am primit răspunsul „ia pune mâna și citește!”, „cum, nu știi asta?”, „nu, nu e așa!”, dar nici vorba de lămurire sau din păcate, lucru explicabil până la un punct, „nu știu ce e acolo, nu am văzut așa ceva niciodată” si lucrurile rămân așa, adăugându-se la lista (în creștere) de cazuri neelucidate. Medicii specialiști de aici, din contră, sunt fericiți să te vadă progresând și să poți să fi independent cât mai repede, degrevându-l pe el, de cazurile inițial mai simple și treptat și de celelalte.

Scopul acestor rânduri nu este de a arăta cu degetul pe cineva anume, ci o problemă de sistem. Nu se poate generaliza, existând și la noi mulți medici care vor să explice, dar se lovesc uneori de lipsa de interes din partea colegilor mai mici, care stau cu ochii pe ceas și nu știu cum să facă să plece mai repede acasă. Apropo, aici programul e „ceva” mai lung, aș putea spune chiar dublu. Începem la ora 8, și de obicei terminăm la 18.30-19.00, cu o pauză de o oră pentru masa de prânz. Avantajul este că vezi mult mai multe cazuri, și când tragi linie la finalul zilei, știi că ai rămas cu ceva, că ai văzut cel puțin câteva cazuri interesante și simți că progresezi, zi de zi. Dezavantajul este că nu prea mai ai timp de altceva. Nu de puține ori, magazinele erau deja închise și rămâneam cu mâncarea cumparată în weekend.

Știu că în nici un caz, nu se poate face o comparație de buget rezervat sistemului medical din cele două țări, nici măcar de procentaj din PIB. Dar problema nu este strict financiară. Sunt multe lucruri care nu necesită bani, ci doar „omenie”.

Înca sunt surprins de asistente medicale și medici, care nu se rezumă doar la „eu mi-am făcut treaba, în rest nu mă mai interează, să se descurce bolnavul”. Nici nu intră în discuție, motivarea personalului medical prin metoda generalizată la noi a spăgii. Am văzut asistente care se ocupau de pacienții lor ca si cum ar fi un membru al familiei. Am crezut că e o excepție și e doar o persoană în vârstă, în prag de pensionare, care a văzut multe drame în cele câteva decenii de experiență profesională, dar nu, erau și multe persoane tinere care știau să spună o vorba bună pacientului și niciodata sa-l ia per tu, așa cum face la noi majoritatea, de la medici până la asistente, infirmiere și brancardieri.

Încă îmi este vie experiența traită anul trecut în cele aproape trei luni de spitalizare dinaintea decesului tatălui meu. Deși sunt medic rezident, trebuia să dau mită infirmierelor, ca să mă asigur ca își fac treaba și îl tratează pe tatăl meu ca pe un om. Da, știu că toata lumea e plătită prost și banii primiți lunar nu le/ne ajung pentru cheltuielile de bază, dar de multe ori uităm să fim oameni și să îi respectăm pe cei de lângă noi.

O alta diferență este și felul în care pacienții tratează personalul medical. Nu există acea tendință de la noi, de a veni la medic din start cu circumspecție, lipsă de încredere și dorința de a suna cât mai repede la mass-media veșnic dornică de sânge proaspăt. De când am sosit aici și până la ora scrierii acestor rânduri, nu a existat un pacient care să nu vorbească civilizat, sau să pună la îndoială cele spuse de mine, chiar și după ce afla că sunt venit din România.

Știu, e trist și de multe ori chiar doare, că nu se poate să fie și la noi în țară, un sistem precum cel de aici. Dar încet, încet mi se întărește convingerea că eu nu voi vedea vreodată așa ceva acasă. Tot credeam că sunt de vină politicienii, că fură, ca sunt dezinteresați de problemele reale, dar sunt din ce în ce mai convins că suntem vinovați cu toții, că avem de multe ori priorități greșite. Și dacă este atât de importantă problema sănătății, așa cum cred eu că este, ar trebui să se vadă asta în cerințele noastre și să alocăm mult mai mult din PIB spre acest domeniu și nu să cerem zeci de stadioane neprofitabile sau să alocăm miliarde pentru construirea de biserici. Și acele lucruri sunt importante, dar nu constituie baza piramidei unei societăți sănătoase.