(Un)lucky number SE7EN

Cine nu are măcar câteva amintiri frumoase despre copilărie?

Vacanțele de vară, în care ne jucam pe afară cât e ziua de lungă, excursiile cu părinții la mare sau cand eram lăsați la țară, unde puteam sa facem năzbâtii total diferite comparativ cu ce se întâmpla „în fața blocului”.

Auzeam de alți colegi sau vecini de aceeași vârstă cu mine, care mergeau toată vara la țară la bunici.  Aș fi vrut și eu. Dar bunicii mei  stăteau la oraș, București și respectiv Zalău, așa că, experiențele la țară au fost fie la rudele mele de lângă Oradea, fie la cunoscuți în care parinții mei aveau încredere totală. O astfel de familie era familia M., care locuia undeva la țară, pe drumul spre Zalău, mai exact la Sânmihaiu Almașului.

Ori de cate ori mergeam spre bunicii mei, nu se putea să nu ne oprim și la ei. Atât eu, cât si fratele meu, ne jucam cu copii lor, Călin, cu 10 ani mai mare decât mine și Liana cu 4ani. Tot timpul ne simțeam bine, mergeam pe la animale, trăgeam apă din fântână, verificam tot, atât pe afară, cât și prin casă.

Tatăl lor, domnul Liviu era învatător în sat, iar mama lor educatoare. Pana acum nu am cunoscut nicio educatoare rea la suflet, si evident doamna Emilia nu făcea excepție. Amandoi sunt niște persoane cu frica de Dumnezeu, ce respecta adevaratele valori de familie.

Acea liniște din copilarie și sentimentul că suntem în siguranta, fara nicio grija, eu unul nu il mai pot simți. Acum responsabilitatile sunt cu totul altele.

Săptămâna aceasta, dupa cea de-a patra gardă efectuată în decurs de două săptămâni, oboseala se simțea. Gândul iți este doar la câte ore mai sunt până ajungi acasa. Cele mai grele ore sunt chiar cele de pe finalul zilei, când cedezi atât fizic, cât și mental. E foarte posibil sa faci greșeli. Asta era miercuri, 17 septembrie. La ora 12 ma sună Călin, fiul învatatorului de care vă spuneam și imi spune că tatăl său nu este deloc bine și urmează să vina la CT (tomografie computerizată). Eu lucram pe radiologie convenționala în acea zi, așa că am rugat-o pe colega mea să îl primească. A fost de acord. Odată ajunși la UPU domnul învățător nu mai avea energia să vina pe picioarele lui, așa că am cerut să vină pe o targa. Starea de sănătate era în mod cert precară, așa că orice bruma de oboseală pe care o simțeam, în mod cert a dispărut, ca după doua doze de Redbull. L-am transportat până la CT, dar înainte de a realiza examinarea, tegumentele erau deja cianotice, fară nicio forță musculară. Foarte curând și-a pierdut și cunoștința.

Nu mai era timp să așteptăm după Serviciul de Urgență, așa că am început masajul cardiac extern (mai făcusem unul în 27 decembrie si nu vroiam sa stric procentajul de 100%). Sincer nu stiu cât a trecut până au sosit cei de la UPU. În asemenea momente timpul nu mai există. Nu atunci, doar după. Domnul Liviu, a reînceput să respire haotic, dar măcar respira. Odată ajunși cei de la UPU, am fost plăcut impresionat de profesionalismul lor. Da, știu, asta fac ei zi de zi, dar totuși au  în mâinile lor viața oamenilor și responsabilitatea e enormă. Pe cand vedeam că exista acel ritm de fibrilație ventriculară pe monitorul ECG, atunci intervine lupta cu timpul. Îmi doream nespus de mult să nu se termine totul acolo. Nu de fața cu fiul și soția lui, care așteptau dincolo de o usa șubreda, întrebându-mă periodic cum merg manevrele de resuscitare. Nu pot să neg, că oboseala și emoțiile m-au învins in acele momente, cand deja știam ca e pe mâini avizate, si deși părea ca merge spre bine, de fapt totul depindea exclusiv de bunul Dumnezeu. Pe masă era o personă cunoscută de peste 30 de ani, cu care părinții mei erau prieteni de o viață. Oricât încercam să îmi stăpânesc emoțiile, să par detașat, nu am mai reușit, câteva lacrimi tot am varsat. Adrenalina pe care o ai la o resuscitare bate orice bungee jumping sau sărit cu parașuta, credeți-mă.

A fost ulterior transportat în sediul UPU, stabilizat dar încă având multe tulburări de ritm. Eu a trebuit să merg acasă, nu aveam cu ce să mai ajut, dar emoțiile și cantitatea de adrenalina din corp, nu dispareau. Era acel sentiment de întalnire cu moartea, pe care din pacate l-am avut când a murit pe neașteptate tatăl meu în 27 noiembrie 2012. Aș fi vrut atunci să îi facă cineva și lui masaj cardiac extern, dar cei de la Ambulanță au decis că e prea târziu.

Încet încet, când a sosit colegul de la Insititul Inimii și a analizat toate detaliile din foaie precum Sherlock Holmes și după ce l-a examinat pe pacient au apărut și cauzele acestui stop cardiorespirator. La 48 ore, era stabilizat, au mai ramas doar sechelele: câteva coaste rupte (recunosc sunt vinovat) și o pneumonie de aspirație. Ambele sunt posibile în aceste cazuri, dar sunt grijile cele mai mici și sperăm să se vindece cât mai repede.

Nu va puteți imagina fericirea mea, știind că lucrurile merg spre bine. E ca si cum o parte din tatăl meu traiește.

Anunțuri

3 responses to “(Un)lucky number SE7EN

  1. …am avut o copilarie normala zic eu, pentru timpurile acelea, desi destul de… hai sa o numim challenging… familie mare, griji multe automat transmise si copiilor fie ca parintii au vrut sau nu acest lucru…am facut si vacante la tara cum descrii tu foarte frumos aici si totusi griji am avut tot timpul… la diferite scari si etape de viata… dar le-am avut 🙂 Am avut mereu si o evadare: scrisul… si totusi, singura metoda de a zambi din nou dupa cele mai grele momente din viata a fost nu evadarea (in amintirile copilariei, scris etc), ci simplul motiv ca am trait la maxim fiecare clipa ce mi-a fost data, am consumat-o pana la ultima picatura de ceara a sufletului meu…si cand experienta aceea s-a terminat, am adus alta in sufletul meu si voi aduce mereu, oricat de epuizant, dificil, trist, ingrijorator sau infricosator ar fi acest lucru… De ce? Pentru ca TRAIESC 🙂

    • ceea ce scrii tu descrie frumos subiectul respectiv. Mie nu imi iese nicicum ce imi doresc. Poate si de asta nu reusesc sa actualizez blogul prea des. Imi ramane sa te urmaresc pe tine si pe toti cei pe care am decis ca merita. So keep on writing ! 🙂

      • Multumesc, Dan! Ma crezi sau nu… chiar daca miercurea am titlul, pana vineri sau sambata n-am nici cea mai vaga idee de ce-o sa iasa din degetele mele 😀 Dar cumva, e de ajuns o imagine, un cantec, un om sau o stare si un instrument de scris…si atunci magia se intampla 🙂 Uneori sunt si eu uimita de ce iese la final, crede-ma! Una peste alta, mie acest articol al tau mi-a placut… si admir mult ceea ce faci, ca meserie… e nevoie de tarie de caracter pentru asa ceva. 🙂 Succes!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s