De mult vroiam să scriu despre lucrurile neplacute de la noi din tara, dar de fiecare data mi-am spus: ok, il poti scrie, dar mai intai trebuie sa mă gândesc la un articol despre lucrurile frumoase. Și slavă Domnului sunt și lucruri frumoase, unele mai frumoase ca în alte locuri.
Dar să revenim la cele care ne deranjează zi de zi. Nu aș avea curajul să pretind ca se intampla doar la noi, dar parca la noi procentul e altul.
Pe cand am lucrat in Franta in 2016, desi pierdeam cate doua zile pe drum, am fost totusi nevoit sa vin cu masina acasa.
Cand ma apropiam de Alpi tot timpul eram impresionat de frumusetea lor, de armonia perfecta a locurilor de parcare cu peisajul din fundal, parca erau intentionat puse sa te imbie sa faci o poza si sa spui ca acolo sigur s-au facut niste clasice „vederi” inainte sa fie inlocuite de era digitala.
Ajungeam apoi in Elvetia, unde lumea parea si mai calma si negrabita de agitatia zilnica spre nimic. Apasam pe pedala la limita celor 120km/h ca nu cumva sa mai las niste bani de amenda, pe langa banii pentru pranz, cu care in alte parti mancam si masa de seara.
In Austria, indiferent de anotimp, parca asteptam sa virez la dreapta si sa gasesc cabana de schi rezervata cu cateva luni inainte.
Trecerea spre Ungaria, ramanea aproape nesesizata din cauza lipsei controlului vamal, dar si al secolelor ce au unit cele doua popoare. In Ungaria, incep sa apara masini cu numar de Romania, majoritatea sunt trailere care aduc masini lovite din Germania, dar care vor fi vandute ca masini ce au apartinut unei babute din Bavaria ce folosea masina doar pentru cumparaturi. Rand pe rand ma depasesc masinile, atat localnici, cat si romani care s-au ajuns sa isi permita o masina de peste 30-40.000€ si merg la cumparaturi la Pandorf ca sa-si etaleze statutul social obtinut fara prea mult efort prin scoli sau facultati. Limitele de viteza devin optionale, multi merg cu 160-180km/h. Noroc cu echipajele de Rendorseg care se ascund prin benzinarii sau pe poduri si le mai taie din elan vitejilor moderni calare pe patru roti.
Ajung in Romania, parca totul este mai cenusiu, indiferent de anotimp. Strazile sunt mai inguste, autostrazile imi raman doar in minte si se estompeaza rapid ca si cum as fi inceput calatoria de weekendul trecut. Ma trezesc in jungla cunoscuta, din care am evadat parca ieri si nu acum trei luni. Instinctele de supravietuire se trezesc la viata. Atentia distributiva e folosita la maxim. Ma uit la cel din fata care depaseste desi ma vede ca vin din contrasens si se stramba la mine satisfacut ca m-a facut sa franez sau poate chiar sa trag pe dreapta ca sa incapa inapoi la el pe banda. Sunt atent la cei care taie curbele, de fapt raman mirat de cei care pastreaza banda la curbele la stanga si nu ma obliga sa intru pe pietrisul de pe margine, asta daca am noroc si nu e si o groapa acolo. Intru in primul oras, din pacate nu prin centrul mult laudat al Oradiei. Regasesc oamenii care aflati pe trecere o iau la fuga si imi multumesc ca am oprit, ca si cum as fi un tanc invadator. Da, celalata categorie, care se uita pe telefon cand trec pe trecere, se afla putin mai departe, la Cluj. Dar pana acolo, vad suficienti care vorbesc cu telefonul la ureche in timp ce conduc, mai ales soferii de tir sprijiniti cu coatele pe volan si telefonul tinut lipit pe ureche cu toata palma bucurandu-se de abonamente cu minute nelimitate. Mai sunt si cei care stau pe facebook la volan, dar asta mai mult prin orase, cand se merge in coloana, dar momentul cel mai bun e dimineata spre serviciu, cand nu vor sa ajunga nepregatiti pentru discutiile din pauza de tigara de la ora 9.
Da, aceste lucruri ne sunt sculptate in ADN. Nu ne mai asteptam sa se schimbe ceva foarte curand. Am asteptat asta prin anii 2000 cand spuneam ca se pensioneaza generatia lui tata si oamenii vor fi mai inteligenti, mai pragmatici, mai moderni dupa calatoriile prin afara tarii. Bine, asta a fost doar speranta. Acum cred ca rigurozitatea ii caracteriza mai mult pe ei, decat pe noi. Noi traim doar in prezent si ignoram si ziua de ieri, dar si mai ales pe cea de maine. Ne complacem sa facem astazi ce am facut si ieri, sa asteptam meciul de Champions League si vesnicele preliminarii de care trecem doar cand se apropie comete de noi. Nu avem nicio treaba cu munca in echipa. Sau reusim individual sau sa moara si capra vecinului. Respectul fata de cei in varsta este mai mult pentru actiuni publicate „intamplator” pe facebook sau instagram. Respectul fata de cel de langa noi care a reusit prin foarte multa munca si infruntarea cutumelor si a prostiei, este limitat, ca sa nu spun ca seamana mai mult a invidie. Ii admirăm, desi nu recunoastem pe cei ce au reușit un contract cu statul si acum iși fac televiziuni sau trusturi de presa, pe cei care au fost condamnați, dar mai au tupeu sa apara la televizor si sa dea lectii de moralitate.
Da, suntem pe primul loc in Europa la multe capitole, majoritatea negative, evident. Dar parca nici unul nu doare asa de tare ca si cel cu numarul de morti pe drumurile publice. Si de ce nu recunoastem ca pe langa infrastructura total deficitara, vina cea mai mare ne revine noua, din cauza arogantei de a conduce cu viteze aviatice pe drumuri cu carute si de fapt, din lipsa de respect fata de celalalt si dorinta de a-i arata ca eu am drepturi mai multe si tu nu existi pentru mine.
